Un bărbat și o femeie, la lăsarea întunericului, într-un parc ce devine sufragerie, dormitor, dar mai ales scena disputei, a intrigii ce se țese odată cu exultanța senzorială și senzuală a celor două personaje – Vera și Fedea (Iura, Alexei). Doi oameni ce se lasă prinși în iluzia unei iubiri posibile ce poate apărea (într-o formă vagă), totuși… chiar și după trei, patru mariaje ratate. Realizezi că, de fapt, niciunul nu vrea să plece de pe banca aceea, ce închide în ea, ca într-un spațiu miraculos, suspansuri, trăiri, un timp al posibilităților, în care se poate visa la fericire. Și nu asta facem, căutăm?
Dialogurile picarești sînt monologuri detaliate, naratoriale ce nu mai conving pentru că ei nu mai cred în trecutul lor, devenind iresponsabili și nerespunzători…
Concluzia: amîndoi sînt speriați în fața unei posibile singurătăți într-o lume înnebunită, în această civilizație a divorțurilor, în acest post-apocalips, care ne-a adus destrămarea a tot ce construise omul mai bun în mileniile dinainte: ideea, ba chiar destinul unei familii.
Aleksandr Ghelman, dramaturg rus contemporan, propune reîntâlnirea într-un parc dintre un bărbat și o femeie, prilejul al unor destăinuiri despre destinul fiecăruia marcat de eșecuri. De la cochetărie și minciună, cei doi ajung la un trist adevăr…
Două destine ciudate, frânte, două destine tragic-comice. Întîlnirea începe cu minciuni dar… se ajunge la adevăr. La lăsarea întunericului, El și Ea se-ntîlnesc… în parc. De-aici se naște o comedie emoționantă, în care adevărurile se dezvăluie cu dificultate, dar și cu mult umor și intensitate. Un spectacol despre căutare, despre singurătate și eșec, dar și despre iubire și speranța de a o regăsi. (Liliana Popa)
