Arta modernă ar fi de neconceput în absenţa fenomenului Renaşterii, survenit în Italia în jurul anului 1400. Vreme de aproape două veacuri, arta renascentistă a fixat temele specifice modernităţii europene: spaţialitatea carteziană şi perspectiva, narativitatea imaginii, corpul uman (anatomie, gestică, interioritate), dar mai ales recuperarea Antichitaţii, între altele prin reinterpretarea subiectelor mitologice.
Cum? Cu o ora înainte de începerea cursului, toți cei înscriși vor primi din partea echipei IABILET un link, cu ajutorul căruia se vor putea conecta la eveniment și instrucțiunile de conectare. In prealabil descarcă aplicația Zoom (pe telefon sau pe computer).
O amplă reţea de artişti, comanditari şi opere de artă conturează etapele Renaşterii italiene, catalogate în mod convenţional ca „Renaştere timpurie”, „Renaştere matura” şi „Manierism”. Dominate de cateva individualităţi debordante, aceste trei perioade se configurează în jurul unor centre – precum Florenţa, Milano sau Roma – care generează anumite particularităţi stilistice, de ordin tehnic sau chiar tematic.
Familiarizarea cu arta practicată în aceste trei centre, concentrată simbolic în opera unor artişti de calibrul lui Sandro Botticelli, Leonardo da Vinci sau Michelangelo Buonarroti, prilejuieşte o utilă introducere atât în istoria artei, cât şi în ambianţa culturală a celor două veacuri ale Renaşterii italiene.
1. Sandro Botticelli şi „primăvara” Renaşterii
– Florenţa şi începuturile picturii moderne: (re)inventarea perspectivei şi a imaginii narative; configurarea cadrului „all’antica”, a recuzitei antice şi a subiectelor mitologice;
– construirea unei identităţi stilistice (subtilitate, graţie imponderabilă, mister); raportul dintre tradiţie şi modernitate: limitele picturii lui Botticelli;
2. Leonardo da Vinci: tranziţia către Renaşterea matură
– înzestrarea excepţională şi multiplele preocupări ale lui Leonardo; conexiunile dintre artă şi ştiinţă; revoluţionarea concepţiilor asupra artei; procedee şi tehnici artistice inovatoare: clarobscur şi „sfumato”, spaţialitatea atmosferică, iluzia profunzimii;
– misterul unor tablouri (religioase) indescifrabile; impactul determinant asupra portretisticii: inventarea unor postùri inedite, surprinderea timpului, reprezentarea interiorităţii;
3. Michelangelo Buonarroti şi dimensiunea titanică a artei: Renaşterea la zenit
– complexitatea (şi tribulaţiile) artistului-umanist – sculptor, pictor, arhitect, poet;
– opera lui Michelangelo ca origine, etalon si protagonist al ultimei etape a Renaşterii italiene; Michelangelo şi fenomenul Manierismului;
